Articol de Szoke Barna
Atelierul meu se află la poalele muntelui Haros, la rădăcina brazilor înalţi în satul Harale, unde poate fi găsită meseria de dogar care se formează şi se dezvoltă de când e lumea. Dogăria este o tradiţie veche, păzită cu străşnicie de către meşterii din trecut, o meserie ce şi-a avut continuitatea prin transmiterea ei de la tată la fiu.
Predecesorii mei au fost meşteri dogari în satul Harale ce foloseau lemn uşor, de răşinoase, la fabricarea unei game variate de produse simple, cum ar fi: găleţi de muls, ciubăraşe pentru oierit, găleţi pentru fântâni, vase pentru carne, căzi pentru prune sau varză, lucruri necesare în viaţa de zi cu zi, atât pentru locuitorii satului Harale, cât şi pentru satele din împrejurimi.
De-a lungul timpului, locuitorii satului Harale nu au trăit doar din dogărie, urmând a înţelege că nu toată lumea lucra în ateliere construind butoaie sau putini, ci au fost şi oameni care, cunoscând bine pădurea şi lemnul bun necesar dogăriei, se ocupau cu aprovizionarea atelierelor aducând buşteni de răşinoase, sau lemn de alun, lemn foarte flexibil folosit pentru strângerea butoaielor, în locul cercurilor de fier pe care le folosim astăzi.
În anii 40’ meşterii dogari din satul Harale au înfiinţat o cooperativă şi şi-au scos produsele pe piaţă spre vânzare. Cooperativa a funcţionat sub numele de Gloria însă existenţa ei a fost una scurtă din cauza cursului istoriei. Din anii 50’ piaţa este în continuă formare. Într-o perioadă schimbătoare ca bătaia vântului, care aduce când siguranţă când un mare semn de întrebare asupra viitorului, e greu să produci pentru piaţă astfel încât să nu se piardă tradiţia muncii, valoarea şi identitatea acesteia. Până în anii 90’ cine a putut, şi-a schimbat meseria, dând uitării tradiţia şi locurile de unde a plecat. Atraşi de sistemul tăios şi de mirajul industrializării puternice, tinerii au preferat să îşi câştige existenţa muncind în fabrici şi uzine, abandonând meşteşugul dogăriei şi tradiţia, parcă devenită mistică, a transmiterii meseriei din tată în fiu, ca pe o moştenire veşnică.
Satul Harale veghează asupra trecutului îmbelşugat şi asupra bogăţiilor acestuia. Trecerea timpului este inevitabilă lăsându-şi amprenta asupra butoaielor, ciuberelor, acestea putrezind, dar amintirile sunt veşnice, iar ele îl copleşesc întotdeauna pe bunicul meu, pe tatăl meu şi pe oricare alt dogar din Harale, ele prezentând dovada faptului că aici s-a format şi s-a dezvoltat, s-a construit şi s-a creat meseria de dogar.
